Psalmii 137

1 Lângă râurile Babilonului, acolo ne-am așezat, da, am plâns când ne-am amintit de Sion.

An den Strömen Babels saßen wir und weinten, wenn wir Zions gedachten.

2 Ne-am atârnat harpele noastre în sălcii în mijlocul lor.

An den Weiden, die dort sind, hängten wir unsre Harfen auf.

3 Pentru că acolo cei ce ne-au dus în captivitate ne cereau cântare; și cei ce ne-au risipit, ne cereau bucurie, spunând: Cântați-ne din cântările Sionului.

Denn die uns daselbst gefangen hielten, forderten Lieder von uns, und unsre Peiniger, daß wir fröhlich seien: «Singet uns eines von den Zionsliedern!»

4 Cum să cântăm noi cântarea DOMNULUI într-o țară străină?

Wie sollten wir des HERRN Lied singen auf fremdem Boden?

5 Dacă te voi uita, Ierusalime, dreapta mea să uite iscusința ei.

Vergesse ich deiner, Jerusalem, so verdorre meine Rechte!

6 Dacă nu îmi voi aminti de tine, să mi se lipească limba de cerul gurii mele; dacă nu voi înălța Ierusalimul mai presus de bucuria mea dintâi.

Meine Zunge müsse an meinem Gaumen kleben, wenn ich deiner nicht gedenke, wenn ich Jerusalem nicht über meine höchste Freude setze!

7 Amintește-ți, DOAMNE, de copiii Edomului în ziua Ierusalimului; ei care au spus: Radeți-l, radeți-l, până la temeliile sale.

Gedenke, HERR, den Kindern Edoms den Tag Jerusalems, wie sie sprachen: «Zerstöret, zerstöret sie bis auf den Grund!»

8 Fiică a Babilonului, sortită nimicirii; ferice de cel ce îți răsplătește așa cum ne-ai făcut tu nouă.

Tochter Babel, du Verwüsterin! Wohl dem, der dir vergilt, was du uns angetan!

9 Ferice de cel ce ia și zdrobește pe micuții tăi de pietre.

Wohl dem, der deine Kindlein nimmt und sie zerschmettert am Felsgestein!