Psalmii 137

1 Lângă râurile Babilonului, acolo ne-am așezat, da, am plâns când ne-am amintit de Sion.

An den Flüssen Babels, da saßen wir und weinten, indem wir Zions gedachten.

2 Ne-am atârnat harpele noastre în sălcii în mijlocul lor.

An die Weiden in ihr hängten wir unsere Lauten.

3 Pentru că acolo cei ce ne-au dus în captivitate ne cereau cântare; și cei ce ne-au risipit, ne cereau bucurie, spunând: Cântați-ne din cântările Sionului.

Denn die uns gefangen weggeführt hatten, forderten daselbst von uns die Worte eines Liedes, und die uns wehklagen machten, Freude: “Singet uns eines von Zions Liedern!”

4 Cum să cântăm noi cântarea DOMNULUI într-o țară străină?

Wie sollten wir ein Lied Jehovas singen auf fremder Erde?

5 Dacă te voi uita, Ierusalime, dreapta mea să uite iscusința ei.

Wenn ich dein vergesse, Jerusalem, so vergesse meine Rechte!

6 Dacă nu îmi voi aminti de tine, să mi se lipească limba de cerul gurii mele; dacă nu voi înălța Ierusalimul mai presus de bucuria mea dintâi.

Es klebe meine Zunge an meinem Gaumen, wenn ich deiner nicht gedenke, wenn ich Jerusalem nicht erhebe über die höchste meiner Freuden!

7 Amintește-ți, DOAMNE, de copiii Edomului în ziua Ierusalimului; ei care au spus: Radeți-l, radeți-l, până la temeliile sale.

Gedenke, Jehova, den Kindern Edom den Tag Jerusalems, die da sprachen: Entblößet, entblößet sie bis auf ihre Grundfeste!

8 Fiică a Babilonului, sortită nimicirii; ferice de cel ce îți răsplătește așa cum ne-ai făcut tu nouă.

Tochter Babel, du Verwüstete! Glückselig, der dir dasselbe vergilt, was du uns getan hast!

9 Ferice de cel ce ia și zdrobește pe micuții tăi de pietre.

Glückselig, der deine Kindlein ergreift und sie hinschmettert an den Felsen!