< Eclesiastul 1 >
1 Cuvintele Predicatorului, fiul lui David, împărat în Ierusalim.
2 Deșertăciunea deșertăciunilor, spune Predicatorul: deșertăciunea deșertăciunilor; totul este deșertăciune.
3 Ce folos are un om din toată munca lui pe care o face sub soare?
4 O generație trece și altă generație vine, dar pământul rămâne pentru totdeauna.
5 Soarele de asemenea răsare și soarele apune și se grăbește spre locul său de unde a răsărit.
6 Vântul merge spre sud și se întoarce spre nord; se învârtește continuu, și vântul se întoarce din nou conform rotirilor sale.
7 Toate râurile curg în mare, totuși marea nu se umple; la locul de unde râurile vin, într-acolo se întorc din nou.
8 Toate lucrurile sunt în osteneală; omul nu o poate rosti; ochiul nu se satură a vedea, nici urechea nu se umple cu auzire.
9 Ce a fost, aceea va mai fi; și ce s-a făcut, se va mai face; și nu este nimic nou sub soare.
10 Este ceva despre care s-ar putea spune: Vezi, acesta este nou? Era deja în vechimea care a fost înainte de noi.
11 Nu este amintire a lucrurilor dinainte; nici nu va fi vreo amintire a lucrurilor ce vor veni la cei ce vor veni după.
12 Eu, Predicatorul, am fost împărat peste Israel în Ierusalim.
13 Și mi-am pus inima să caut și să cercetez prin înțelepciune toate câte sunt făcute sub cer; această osteneală grea a dat-o Dumnezeu fiilor oamenilor ca să fie umiliți prin ea.
14 Eu am văzut toate lucrările făcute sub soare; și, iată, totul este deșertăciune și chinuire a duhului.
15 Ce este strâmb nu poate fi îndreptat, și ce lipsește nu poate fi numărat.
16 Am vorbit îndeaproape cu inima mea, spunând: Iată, am ajuns mare și am obținut mai multă înțelepciune decât toți cei ce au fost înainte de mine în Ierusalim; da, inima mea a văzut înțelepciune și cunoaștere din abundență.
17 Și mi-am pus inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc nebunia și prostia; am priceput că aceasta de asemenea este chinuire a duhului.
18 Căci în multă înțelepciune este multă mâhnire, și cel ce mărește cunoașterea mărește întristarea.
