Psalmaro 137

1 Apud la riveroj de Babel Ni sidis kaj ploris, Rememorante Cionon.

Lângă râurile Babilonului, acolo ne-am așezat, da, am plâns când ne-am amintit de Sion.

2 Sur la salikoj tie Ni pendigis niajn harpojn.

Ne-am atârnat harpele noastre în sălcii în mijlocul lor.

3 Ĉar tie niaj kaptintoj postulis de ni kantojn, Kaj niaj mokantoj ĝojon, dirante: Kantu al ni el la kantoj de Cion.

Pentru că acolo cei ce ne-au dus în captivitate ne cereau cântare; și cei ce ne-au risipit, ne cereau bucurie, spunând: Cântați-ne din cântările Sionului.

4 Kiel ni kantos sur fremda tero La kanton de la Eternulo?

Cum să cântăm noi cântarea DOMNULUI într-o țară străină?

5 Se mi forgesos vin, ho Jerusalem, Tiam forgesiĝu mia dekstra mano;

Dacă te voi uita, Ierusalime, dreapta mea să uite iscusința ei.

6 Algluiĝu mia lango al mia palato, Se mi vin ne memoros, Se mi ne levos Jerusalemon en la supron de miaj ĝojoj.

Dacă nu îmi voi aminti de tine, să mi se lipească limba de cerul gurii mele; dacă nu voi înălța Ierusalimul mai presus de bucuria mea dintâi.

7 Rememorigu, ho Eternulo, al la filoj de Edom La tagon de Jerusalem, kiam ili diris: Detruu, detruu ĝis ĝia fundamento.

Amintește-ți, DOAMNE, de copiii Edomului în ziua Ierusalimului; ei care au spus: Radeți-l, radeți-l, până la temeliile sale.

8 Ho ruinigema filino de Babel! Bone estos al tiu, Kiu repagos al vi por la faro, kiun vi faris al ni.

Fiică a Babilonului, sortită nimicirii; ferice de cel ce îți răsplătește așa cum ne-ai făcut tu nouă.

9 Bone estos al tiu, Kiu prenos kaj frakasos viajn infanetojn sur ŝtono.

Ferice de cel ce ia și zdrobește pe micuții tăi de pietre.